|
«Filozofia zoologică» savantul francez J. B. Lamark a expus principiile de
bază ale modificării organismelor şi ale moştenirii
aşa-numitelor caractere favorabile. Conform acestor principii, organismele
suferă în permanenţă schimbări ca urmare a
acţiunii factorilor mediului înconjurător După opinia lui
Lamark, influenţa ambianţei determină modificări adecvate
în interiorul organismelor, adică în acestea se formează
caractere ce corespund întocmai condiţiilor de viaţă.
Aceste caractere se transmit prin ereditate, sunt moştenite şi de
aceea ele se află la baza evoluţiei progresive.
Iată, de exemplu, cum explică Lamark lungirea gâtului la girafă.
Se cunoaşte că strămoşii girafei aveau gâtul scurt.
Odată cu schimbarea condiţiilor de viaţă, ei au
încetat treptat să se mai hrănească cu iarbă (dat
fiind faptul că aceasta era tot mai greu de găsit) şi au
început să se hrănească cu frunze de copac de pe
părţile inferioare ale coroanelor, apoi şi de pe cele
superioare. Pentru aceasta animalele îşi întindeau gâtul
şi-l exersau. Operaţia fiind repetată de nenumărate ori,
încetul cu încetul lungimea gâtului crescu. Apăru astfel
un nou caracter, care s-a transmis prin ereditate generaţiilor ulterioare.
Exerciţiul impus de condiţiile de viaţă continuă
şi în final apar girafele contemporane, animale care au cel mai lung
gât.
E simplu, nu? În aparenţă-da, în realitate,
însă, unei astfel de explicaţii a eredităţii îi
scap mecanismele propriu-zise ale procesului de moştenire a caracterelor
dobândite. Să zicem, că animalele mature au dobândit un
caracter nou – gâtul lung. Informaţia cu privire la acest caracter
dobândit (nu moştenit) trebuie să se transmită
într-un mod oarecare în celulele sexuale, deoarece numai prin
acestea ea poate deveni un bun al următoarelor generaţii ale
organismului dat. Care, însă, e modalitatea de transmitere a acestei
informaţii? Nici Lamark şi nici oricare altul dintre adepţii
teoriei sale n-au oferit explicaţia mecanismului real al acestei
transmiteri.
De menţionat că încă Jorj de Buffon (1707-1788) constata
categoric în operele sale: «Câinii, cărora li se taie din
generaţie în generaţie urechile şi cozile, transmit aceste
defecte urmaşilor lor». Şarl Bone (1720-1793), negând
această afirmaţie, spunea: «Nu este oare destul exemplul cailor
englezeşti, cărora li se taie cozile timp de două secole şi
care se nasc cu cozi, pentru a-l combate pe domnul de Buffon şi a pune la
îndoială faptul pe care el îl prezintă drept veridic».
Ideea despre moştenirea caracterelor dobândite părea atât
de elocventă, încât timp îndelungat ea a fost
considerată inatacabilă. Însuşi cunoscutul fiziolog I. P.
Pavlov a făcut încercarea de a explica transformarea reflexelor
condiţionate (dobândite, ne ereditare) şi necondiţionate
(înnăscute, moştenite) la şoareci.
Reflexe înnăscute, sunt de exemplu, primul ţipăt al
copilului imediat după naştere, obişnuinţa cucului de
a-şi depune ouăle în cuiburi străine ş. a. Ele nu se
formează în cursul vieţii, ce se transmit descendenţilor
de la părinţi.
De categoria reflexelor condiţionate ţine obişnuinţa de
a lua masa la anumite ore, fumatul tutunului şi altele, care nu se
transmit prin ereditate, ce se formează şi dispar pe parcursul
vieţii individuale.
I. P. Pavlov i-a dat colaboratorului său N. P. Studenţov misiunea
să studieze posibilitatea transformării reflexelor condiţionate
în necondiţionate.
Formarea reflexului condiţionat consta în învăţarea
şoarecelui supus experienţei să alerge spre locul de
hrănire la emiterea unui semnal sonor. Rezultatele experienţei au
arătat că pentru formarea acestui reflex la prima generaţie de
şoareci sunt necesare 300 de lecţii. La generaţia a doua - de
numai 100 de lecţii, generaţia a trei s-a învăţat
după 30 de lecţii, a patra după 10, iar a cincia - după 5
lecţii. Pe baza acestor date Pavlov a făcut concluzia, că peste
o perioadă de timp o nouă generaţie de şoareci, la auzul
semnalului sonor, va alerga spre locul de hrănire fără
lecţii prealabile.
În legătură cu aceasta un alt savant cu faimă - N. C.
Colţov - i-a făcut o vizită lui I. P. Pavlov special pentru a-l
convinge de imposibilitatea moştenirii reflexelor condiţionate, el
fiind de părerea, că «se învăţau nu şoarecii, ce
experimentatorul, care până la momentul respectiv nu avea
experienţă de lucru cu şoarecii». Nu este inutil să
amintim, că artistul de circ V. Durov, ne întrecut în arta
dresării animalelor, s-a mirat mult, când a auzit despre cele 300 de
lecţii de învăţare a şoarecilor. El avea nevoie doar
de câteva ore pentru a învăţa şoarecii să
execute anumite procedee. Ca urmare, rezultatele experienţelor lui
Studenţov au fost puse sub semnul îndoielii şi după
câteva verificări în diferite laboratoare s-a stabilit
definitiv că ele nu se confirmă. Nu s-au mai confirmat nici în
laboratorul lui I. P. Pavlov.
Pentru el, experimentator iscusit, această întâmplare a fost
cât se poate de ne plăcută. La 13 mai 1927 Pavlov scria
în ziarul «Pravda» următoarele: «Experienţele iniţiale
asupra transmiterii prin ereditate reflexelor condiţionate la
şoarecii albi, folosindu-se o metodică
îmbunătăţită şi aplicându-se un control
mai riguros, până în prezent nu au dat rezultatele scontate,
de aceea nu am motive să mă consider adept al acestei transmiteri».
Să ne imaginăm pentru o clipă, că moştenirea
caracterelor dobândite (ne ereditare) este posibilă. În acest
caz în familiile atleţilor ar trebui să se nască numai
atleţi, la muzicieni - numai muzicieni, iar copiii tuturor intelectualilor
n-ar mai avea nevoie de şcoală - ar şti cu toţii să
scrie şi să citească. Doar toate aceste capacităţi se
obţin în cursul vieţii. Moştenirea lor ar fi o
performanţă remarcabilă.
Să presupunem, că avem de rezolvat sarcina obţinerii unui nou soi
de păpuşoi, care dă roade bogate chiar şi pe soluri
obişnuite, fără a se introduce
îngrăşăminte. Nimic mai simplu! Am proceda în felul
următor: pe parcursul câtorva generaţii am trata cu
îngrăşăminte Iotul, până vom obţine roada
cea mai bogată posibilă, iar în continuare acest caracter
dobândit (rodnicia înaltă) se va transmite prin ereditate
şi se va manifesta chiar şi pe solurile care n-au fost introduse
îngrăşăminte. Dar lucrătorii din agricultură
ştiu foarte bine că atunci când în sol se introduc
îngrăşămintele necesare, se obţine o roadă
bogată şi invers. Acelaşi adevăr este valabil şi
referitor la animale. Buna întreţinere duce la indicatorii
doriţi, iar întreţinere rea - la indicatorii
corespunzători.
Faptul şi-a găsit o bună reflectare în aceste versuri ale
lui A. Busuioc:
«Eu nu ştiu zootehnie,
Dar cunosc un adevăr:
Dacă dai la porc hârtie,
Nu vezi carne măi bădie,
Cum nu vezi pe broască păr»
Este cunoscut că T. D. Lâsenco a experimentat timp de peste 20 de
ani, pentru a putea obţine o rasă de vaci cu lapte gras. Şi
totul a fost zadarnic. Deşi viţeii mai multor generaţii
succesive, au fost întreţinuţi după o dietă
specială (erau hrăniţi cu lapte cu un procent ridicat de
grăsime), acest caracter nu s-a transmis prin ereditate. Dar să
revenim la temă.
În anul 1859 marele savant englez Charlz Darwin a dat
publicităţii lucrarea «Originea speciilor», în care a expus
bazele teoriei evoluţioniste. În acest context ereditatea a
fost acceptată ca unul din factorii evoluţiei, deşi şi
pentru Darwin mecanismul eredităţii, esenţa ei, au rămas
necunoscute.
În vederea explicării eredităţii Darwin a apelat, la
concepţia respectivă a lui Hipocrat, a reînviat-o,
aprofundând-o, şi a expus-o ca pe o «ipoteză provizorie a
pangenezei». Darwin era de părerea că toate celulele organismelor
pluricelulare secretă particule foarte mici (corpusculi) pe care le-a
numit gemule. Deplasându-se cu uşurinţă,
aceste gemule se concentrează în locurile unde are loc formarea
produselor sexuale. În procesul dezvoltării noului organism gemulele
diferitelor celule, formatoare de produse sexuale, condiţionează
dezvoltarea unor celule similare celor care le-au generat pe ele.
Tot odată, Darwin considera, că celulele modificate produc gemule
modificate, care generează ulterior celule de asemenea modificate,
presupunând că această particularitate a gemulelor
reprezintă baza materiala a moştenirii modificărilor care au
loc în procesul dezvoltării individuale.
În acest fel, Darwin accepta ideea materialităţii şi
segmentării (caracterul discret) al eredităţii şi considera
că unităţile materiale ale eredităţii - gemulele se
deplasează liber prin tot corpul şi într-o anumită
măsură se pot transmite independent una de alta.
În prezent teza lui Darwin referitoare la materialitatea şi
caracterul discret al eredităţii a căpătat o
recunoaştere unanimă, deşi teoria despre migrarea gemulelor
prezintă doar un interes istoric.
În 1892 zoologul german August Waisman a emis în calitate de
antiteză a «ipotezei provizorii a pangenezei» aşa-numita teorie a
plasmei germinative (idioplasma). Waisman considera că corpul
organismelor pluricelulare este compus din două componente diferite sub
raport calitativ - soma (totalitatea celulelor somatice sau corporale,
excepţie făcând cele sexuale) şi plasma germinativă,
care condiţionează ansamblul de însuşiri ereditare ale
organismelor şi care în cantitate deplină se conţine doar
în celulele sexuale.
Conform teoriei lui Waisman, plasma germinativă este deosebit de
constantă, fapt care-i asigură păstrarea în stare
neschimbată în decursul multor mii de generaţii. Waisman a
numit particulele materiale heterogene, din care este alcătuită
plasma germinativă, determinanţi. Determinanţii
au facultatea de a se multiplica şi de a forma particule de acelaşi
fel cu ei. Plasma germinativă şi determinanţii se află
în nucleul ovulului fecundat (zigotului). Concomitent cu prima diviziune
are loc o împărţire inegală a determinanţilor
Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65
| 
