fenotipului omului, având în vedere «controlul eugenic dirijat al
naşterilor», «selecţia părinţilor», «alegerea embrionilor»
în procesul de reproducţie a omului.
Precum vedem, Ramsei admite posibilitatea unui sever control etic numai
când e vorba de morala umană, respectându-se doar «libertatea
voinţei» şi «libertatea gândirii».
La celălalt pol se situează concepţiile acelora care se opun
categoric oricărui amestec în genetica omului, care condamnă
această orientare ştiinţifică ca fiind amorală,
periculoasă pentru neamul omenesc şi de aceea, zic ei, ea trebuie
să fie interzisă în mod categoric. Această opinie e
susţinută, de regulă, de oamenii care-s departe de
ştiinţă.
Cea mai răspândită şi mai influentă este poziţia
susţinerii în principiu a ideii controlului genetic, dar cu anumite
restricţii etice.
Să examinăm unele domenii ale geneticiii medicale în care
aplicarea metodelor controlului genetic este absolut necesară. Din ele fac
parte: tratamentul intrauterin în etapele târzii de graviditate;
însămânţarea artificială în cazurile de
sterilitate a bărbatului, precum şi la alegerea sexului viitorului
copil; fecundarea şi creşterea în eprubetă a ovulelor
pentru transplantarea embrionului în uterul femeii ce suferă de
impermeabilitatea trompelor; intervenţia chirurgicală în cazul
unor sindromuri cromozomice ale fătului.
Bolile evidenţiate la făt se tratează, de obicei, cu
medicamente, fiind administrate în organismul mamei. Galactozemia
(tulburarea metabolismului glucidic), boală ereditară, se
tratează prin dietă, care exclude lactoza, iar aciduria
metilmolonică – prin injectarea intramusculară a vitaminei
B12.
În anul 1961 pentru întâia oară s-a reuşit
diagnosticarea intrauterină şi tratamentul
incompatibilităţii Rezus a mamei cu fătul. Este deocamdată
singurul caz de substituire intrauterină a sângelui la făt.
Însămânţarea artificială se practică pe larg
şi permite multor familii sau femei singure să aibă copii. Pe
lume trăiesc sute de mii de oameni, care au fost concepuţi în
urma însămânţării artificiale. Necesitatea
re-curgerii la această metodă ţine în primul rând de
sterilitatea soţului sau de existenţa unui defect ereditar.
Sterilitatea bărbaţilor constituie 10–15% din cazurile lipsei de
copii. De aceasta suferă aproximativ 10% din perechile conjugale.
Se practică atât însămânţarea cu spermă
proaspătă, cât şi cu spermă congelată. Tehnica
congelării le-a permis bărbaţilor ce au o cantitate
insuficientă de spermă s-o acumuleze în cantitatea
suficientă pentru a se realiza însămânţarea eficace,
adică pentru a avea copii.
Însămânţarea artificială le permite
părinţilor să aleagă sexul viitorilor lor copii. Tehnica
acestei metode constă în separarea spermei prin centrifugare,
despărţind spermatozoizii, care poartă cromozomii X şi
generează naşterea fetiţelor, de spermatozoizii cu cromozomii Y,
care generează naşterea băieţilor. Spermatozoizii necesari
sunt introduşi în ovulul extras în prealabil din uter şi
păstrat într-un mediu special. Ovulul fecundat în felul acesta
este întors iarăşi în uter, unde trece toate etapele de
dezvoltare, până la naşterea copilului.
Pentru prima dată programarea sexului copilului a fost efectuată
în SUA, iar în anul 1986 a fost obţinut în Italia
şi Japonia. Savanţii consideră că metoda poate fi
aplicată atunci când trebuie evitate unele boli congenitale, ca
hemofilia, care se transmite prin ereditate numai fiilor.
Ştiinţa a fixat ziua primului caz de naştere a unui copil
conceput în eprubetă – 25 iulie anul 1978. În această zi
în oraşul englez Oldhem a apărut pe lume o fetiţă
Luiza. Mama ei, Lesli Brown, în vîrstă de 31 de ani, nu putea
avea copii din cauza impermeabilităţii trompelor. Ea a acceptat
propunerea tânărului medic P. Steptou de la spitalul din Oldhem
şi a cunoscutului embrionolog R. Edvards de la Universitatea Chembrij,
care i-au propus să încerce o fecundare artificială. Cu
ajutorul laparoscopului (aparat pentru examinarea vizuală a cavitaţii
corpului), medicii au ales foliculul potrivit a cărui dezvoltare a fost
stimulată în prealabil cu hormoni, apoi în el s-a injectat un
ac şi s-a absorbit conţinutul lui împreună cu ovulul.
Ovulul a fost fecundat într-un mediu nutritiv cu sperma soţului
şi după o cultivare de două zile şi jumătate morula
precoce (embrionul la etapa de 8 blastomeri) a fost introdusă în
uterul mamei. Implantarea a trecut cu succes.
La săptămâna a 16-ea de graviditate s-a efectuat diagnosticul
prenatal al cromozomilor fătului şi s-a constatat că se
dezvoltă normal. La vârsta de 7 luni fătul s-a născut,
efectuându-se o operaţie cezariană. Astfel a apărut pe
lume o fetiţă cu o greutate de 2400 grame. Fiind întrebată
dacă ar accepta o nouă operaţie, Lesli Braun a răspuns
afirmativ: atât de mare i-a fost fericirea de a deveni mamă.
Această metodă de tratare a sterilităţii a înaintat,
ca şi fecundarea artificială, o serie de probleme de ordin juridic
şi moral. În Anglia au apărut articole în care se punea
întrebarea: poate oare copilul conceput din gameţii altor donatori,
nu a propriilor săi părinţi, considerat ca legal? Atât
timp cât juriştii şi sociologii erau preocupaţi de
această problemă, au mai fost concepuţi în acelaşi
fel, s-au dezvoltat şi s-au născut încă 20 de copii.
Recordul în acest caz îi aparţine Australiei – 13
naşteri: 8 fetiţe şi 5 băieţi.
Naşterea Luizei Braun, precum şi a celorlalţi copii care au
trăit câteva zile în afara mediului natal au fost evenimente
ce au deschis o eră nouă nu numai în medicină, ci şi
în sferele eticii, moralei, problemelor sociale, a progresului
tehnico-ştiinţific în genere. S-a făcut un pas, care a
deschis un câmp larg de activitate şi de cercetare a tainelor
naşterii omului. Nu-i de mirare, Căci în jurul acestei probleme
s-au aprins discuţii aprige: reprezentanţii religiei sunt foarte
iritaţi, mulţi savanţi manifestă îngrijorare. Este
destul să ne imaginăm, bunăoară, în ce situaţie
delicată ar nimeri savanţii, dacă s-ar descoperi că copiii
născuţi în felul acesta au diverse defecte sau suferă de
tulburări serioase, provocate de dezvoltarea lor embrionară
atât de neobişnuită. Dacă medicina n-a găsit
încă mijloace cardinale pentru eliminarea din fondul genetic al
omenirii a defectelor genetice cunoscute, oare nu va creşte numărul
lor?
Vestitul embrionolog A. Mac Loren, membru al societăţii regale a Marii
Britanii, luând cuvântul la şedinţa de încheiere a
Congresului internaţional al biologilor, ce a avut loc în
oraşul Bazel, august 1981, a menţionat în legătură cu
cele expuse mai sus că problema natalităţii este foarte
complicată şi că nu poate fi rezolvată decât pe calea
manipulărilor chirurgicale cu embrionii. De aceea nu trebuie să
pună obstacole în calea soluţionării ei.
Această opinie a lui A. Mac Loren poate fi acceptată fără
rezerve atunci când e vorba de sterilitatea femeii ce nu poate fi
vindecată prin nici o altă metodă. Dar, după părerea
noastră, altfel trebuie tratate încercările acelora ce vor
să îndreptăţească naşterea copiilor prin
această metodă Atunci când ea nu este absolut necesară. O
vedetă de cinema, de exemplu, nu doreşte să-şi strice talia
din cauza gravidităţii. Sau o doamnă bogată nu doreşte
să se împovăreze şi lasă această «muncă»
originală pe sama slugii, limitându-se doar la acordarea în
«fondul reproducerii» a ovulului său. Acest ovul poate fi fecundat
artificial de celulele sexuale ale bărbatului ei sau, dacă nu-l are,
de sperma unui donator ales special în acest scop.
Aceste lucruri nu-s un rod al fanteziei, căci anume aşa
procedează de acum multe femei în SUA. Femeile negre să-race
sunt gata întotdeauna pentru dolari să joace rolul de mediator, de
incubator viu şi să producă copii străini pentru
stăpânele lor albe. Într-o emisiune a televiziunii centrale a
fost prezentată o convorbire cu una dintre aceste mame adoptive. La
întrebarea ce simte când poartă un copil străin, ea a
răspuns fără a şovăi: nimic, aşa mi-i meseria,
doar nu este copilul meu!
Astfel chiar un sentiment atât de puternic, precum e maternitatea, pierde
orice sens pentru femeile gravide care poartă un făt străin. Una
dintre cele mai intime şi sacre funcţii ale organismului feminin se
transformă într-o simplă meserie. Acest lucru nu poate fi
îndreptăţit nici ştiinţific, nici moral, nici etic
şi este apreciat ca imoral şi antiuman.
17.4 Ereditatea patologică şi criminalitatea
În sfârşit trebuie să ne mai oprim asupra unei probleme de
importanţă socială: interdependenţa
criminalităţii cu ereditatea patologică. Problema este foarte
contradictorie, şi adesea ea este interpretată foarte divers.
Caracterul criminal este un fenomen biologic sau social? Şi pentru că
nu există un răspuns univoc la această întrebare ea
trebuie examinată paralel cu cea a esenţei omului. Ce este omul, o
fiinţă biologică sau socială? Discuţiile în
această temă continuă până în prezent.
Totuşi, în ultimul timp majoritatea savanţilor şi
filozofilor au ajuns la o părere unică: omul este o fiinţă
biosocială. Dacă este aşa, atunci trebuie să
căutăm şi să găsim cauzele concrete ale faptelor sale
în fiecare situaţie concretă.
Vom aduce câteva exemple. În cartea lui G. Grigoriev şi L.
Marhasev «Cum să devii inteligent», L„ 1973, se menţionează
că a fost descoperit «dosarul» unei familii unice în felul ei – al
familiei Iucche. Pe parcursul a 75 de ani 200 din cei 870 de membri ai ei au
devenit hoţi şi ucigaşi, 90 – prostituate, 280 aveau defecte
fizice şi psihice, 300 de copii s-au născut morţi. Se iscă
întrebarea: nu e oare asta o dovadă că există anumite
«gene ale criminalităţii»?
Cunoscutul geneticiian V. P. Efroimson a analizat cercetările din SUA,
Japonia şi din câteva ţări din Europa Occidentală,
efectuate pe parcursul a 40 de ani, s-au studiat câteva sute de perechi
de gemeni şi s-a clarificat că între gemenii univitelini -
criminali concordanţa alcătuieşte 63%, pe când între
cei heterovitelini – numai 25%.
Savanţii examinează cauzele actelor criminale în
dependenţă de unele anomalii cromozomice. După cum am mai
menţionat, se cunosc câteva anomalii cariotipice, ce contribuie la
comportamentul criminal: bărbaţii cu cariotipurile XXY şi XYY,
sunt mai mult predispuşi la infracţiuni decât cei
obişnuiţi XY. Acest lucru îl confirmă şi datele aduse
în cartea lui N. P. Dubinin, I. I. Carpeţ şi V. N.
Cudreavţev «Genetica, comportamentul, responsabilitatea». M., 1982.
În ea au fost generalizate cercetările efectuate în lumea
întreagă cu privire la interdependenţa criminalităţii
cu ereditatea patologică. Au fost studiaţi 100 mii de oameni.
Rezultatele arată că printre oamenii care nu s-au compromis,
frecvenţa acestor cariotipuri alcătuieşte în mediu 0,1%,
printre criminalii normali din punct de vedere psihic – de 3,5 ori mai mult,
iar printre bolnavii psihici cu comportament antisocial – de 6,6 ori mai des.
Această frecvenţă este deosebit de caracteristică pentru
bărbaţii cu sindromul Klinefelter (XXY). Copiii cu acest sindrom se
întâlnesc cu o frecvenţă de 1 la 450 de băieţi,
iar la examenul medical al contingentului de bărbaţi deficienţi
mintal, care se află în instituţiile medicale speciale,
frecvenţa acestui sindrom sporeşte: 1 la 100. Printre criminalii
deficienţi mintal numărul acestor bolnavi este încă mai
mare: 1 la 50. Fenomene asemănătoare sunt caracteristice şi
pentru bolnavii cu sindromul Daun, atât pentru bărbaţi,
cât şi pentru femei.
Copiii cu anomaliile cromozomice indicate mai sus suferă de tulburări
funcţionale ale sistemului nervos şi deficienţă
mintală evidentă. Statistica arată că multe defecte ale
aparatului genetic al omului pot influenţa într-o anumită
măsură asupra comportamentului lui agresiv. De aceea diagnosticarea
intrauterină este foarte necesară.
Înseamnă oare aceasta că trebuie să se introducă
controlul genetic forţat al femeilor gravide, pentru a se evidenţia
şi a se extirpa, de exemplu, embrionii cu garnitura de cromozomi
X¡¡, care se consideră deosebit de răspândită
printre persoanele ce săvârşesc crime, recurgând la
violenţă? «Se poate întâmpla oare, – întreabă
sociologul american A. Etţioni,– că în curând va veni
acea zi când societatea va exercita presiuni asupra părinţilor
şi le va cere să supună avortării copiii lor «criminali»
care încă nu s-au născut?»
Fiind întrebat de ce un om se abate cu uşurinţă de la calea
dreaptă şi este în stare să devină infractor, iar
altul nu devine, chiar în cele mai grele împrejurări,
cunoscutul geneticiian Iu. A. Cherchis dă un singur răspuns: pentru
că toţi oamenii sunt diferiţi – şi nu din ziua
naşterii, dar încă din momentul când au fost
concepuţi. Fiecare are genotipul său, pe baza căruia , în
interacţiune cu mediul, i se dezvoltă particularităţile,
inclusiv cele ale psihicului. Desigur, nu există gene ale
«criminalităţii» şi ale «bunăcuviinţei», precum nu
există gene ale inteligenţei sau prostiei, egoismului sau
altruismului, blândeţii sau răutăţii ş. a.
Particularităţile comportamentului omului în mare parte sunt
determinate genetic, iar formarea şi dezvoltarea lor depinde de mediul
social. Există infractori asupra cărora educaţia nu
influenţează. În aceste cazuri trebuie cercetate
particularităţile biosociale ale infractorului, pentru a alege
măsurile educative şi de pedeapsă eficiente şi obiective
din punct de vedere social.
În diferite ţari se efectuează experimente în domeniul
ingineriei genetice, ţinându-se cont de perspectivele aplicării
ei la oameni, şi care pot fi realizate treptat pe măsura
dezvoltării ştiinţei şi a societăţii, economiei
şi culturii ei pe măsura formării omului nou, a creşterii
conştiinţei sale, în sferele socială şi etică,
în relaţiile de familie ş. a. Aceste experimente sunt de
esenţă profund umanistă şi sunt subordonate principiului
superior al societăţii noastre – binelui omului, dezvoltării
lui libere şi multilaterale.
Bibliografie:
Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65
|